Wir verwenden Cookies, um die Benutzerfreundlichkeit dieser Webseite zu erhöhen (mehr Informationen).

Prof. Dr. Werner Gitt

Călătorie fără întoarcere

Die Verteilschrift „Reise ohne Rückkehr“ von Prof. Dr. Werner Gitt zur enthält die Botschaft von zwei Zügen, die unterwegs sind Richtung Ewigkeit.

Der „Lebenszug“, hat den Himmel als Ziel, der „Todeszug“ dagegen fährt in die ewige Verdammnis. Jeder wird eingeladen, vom Todeszug in den Lebenszug umzusteigen. Dies ist möglich für den, der Vergebung seiner Sünden durch Jesus Christus bekommt und ihn als Retter seines Lebens im Glauben annimmt.

Dieses Traktat eignet sich besonders gut zur Weitergabe an suchende Menschen!

10 Seiten, Best.-Nr. 127-6, Kosten- und Verteilhinweise | Eindruck einer Kontaktadresse



Călătorie fără întoarcere

Pe zidul unei biserici din Tirolul de Sud se află patru cranii. Deasupra lor este următoarea inscripţie: „Cine a fost nebun? Cine înţelept? Cine cerşetor? Cine împărat?“ Într-adevăr: Nu se mai vede nimic din puterea şi bogăţia împăratului. Chiar dacă craniul cerşetorului este alături de cel al împăratului, nimic nu mărturiseşte de sărăcia, zdrenţele şi stomacul lui care-i chiorăia. Parcă suntem tentaţi să mai facem o inscripţie cu afirmaţia: „Moartea îi face pe toţi egali“. Vrem să vedem în continuare dacă ar fi adevărată a doua inscripţie.

În domeniul publicitar se intenţionează ca reclama să se adreseze unei anumite grupe de cumpărători. În schimb moartea nu cunoaşte nicio grupă specială, deoarece nimeni nu este scutit de ea. De aceea mulţi oameni s-au preocupat de problema morţii: filozofi, poeţi, sportivi, artişti, analfabeţi sau laureaţi ai premiului Nobel. Cel mai mult s-au preocupat egiptenii din antichitate, căci ei au construit morţii cele mai mari mausolee din lume, piramidele din Gizeh. Poetul german Emanuel Geibel a făcut un bilanţ al tuturor străduinţelor omeneşti: „Viaţa este un secret veşnic, moartea rămâne un secret veşnic“. Dintre încercările de explicare a morţii, voi prelua un răspuns dat de teoria evoluţiei:

Moartea în concepţia evoluţiei

Moartea este aşa de ancorată în filozofia evoluţiei, încât fără ea nu ar exista nicio viaţă pe pământ. Lucrul acesta este argumentat de cele patru principii fundamentale ale evoluţiei:

1. Moartea – o condiţie necesară a evoluţiei. Carl Friedrich von Weizsäcker a subliniat: „Căci dacă indivizii n-ar muri, nu ar exista nicio evoluţie; şi nu ar exista indivizi noi cu alte calităţi. Moartea indivizilor este o condiţie a evoluţiei“.

2. Moartea – o invenţie a evoluţiei. Profesorul de biologie din Würzburg, Widmar Tanner, pune întrebarea capitală referitoare la moarte: „Cum şi de ce a intrat moartea în lumea noastră, dacă de fapt ea nu ar fi trebuit să existe?” Şi răspunde imediat: „Procesul de îmbătrânire şi durata vieţii sunt apariţii de adaptare, care s-au dezvoltat de-a lungul evoluţiei“. Pentru el moartea programată creează noi posibilităţi şansei permanente de a experimenta ceva nou în evoluţie.

3. Moartea – creatorul vieţii. Diferenţa dintre filozofia evoluţiei şi învăţătura biblică devine şi mai clară, atunci când teoria evoluţiei ridică moartea la rangul de creator al vieţii. Aşa cum se exprimă microbiologul Reinhard W. Kaplan: „Deşi îmbătrânirea şi moartea programată este plină de suferinţă pentru individ, în mod special pentru cel uman, acesta este preţul prin care evoluţia a putut crea specia noastră“.

4. Moartea – sfârşitul absolut al vieţii. Conform teoriei evoluţiei, în limitele fizicii şi chimiei viaţa este singura stare dovedită a materiei (Manfred Eigen).

Observăm că evoluţia nu ne poate da nicio explicaţie satisfăcătoare referitoare la moarte. În cazul reducerii realităţii în mod exclusiv la fenomenele materiale, nu mai rămâne niciun loc pentru o existenţă a vieţii dincolo de moarte. Omul este redus la o maşină biologică, iar finalul lui absolut este echivalent cu moartea organismului. În maşinăria mecanismului evoluţiei moartea slujeşte trecerii în viaţa următoare. De aceea, valoarea unei vieţi umane trebuie văzută ca o contribuţie pe care ea a adus-o evoluţiei.

Cine ne dă adevăratul răspuns?

Cine poate răspunde valabil la toate întrebările noastre referitoare la natura morţii şi ceea ce urmează după aceea? El trebuie să fie competent, şi este, numai dacă îndeplineşte următoarele patru condiţii:

1) El Însuşi a fost mort!

2) El Însuşi a înviat!

3) El Însuşi a avut putere asupra morţii!

4) El Însuşi a fost absolut demn de încredere!

Dacă privim în istoria lumii, să aflăm cine a îndeplinit aceste patru condiţii deosebite, tragem concluzia că nu este decât Unul singur, iar acesta este Isus Hristos:

1) El a fost răstignit şi a murit în afara Ierusalimului. Duşmanii Lui au vrut să fie siguri că El este într-adevăr mort, şi un soldat L-a străpuns cu suliţa în coastă, astfel că s-a scurs sânge şi apă  (Ioan 19:34). Acum ei erau siguri că El este într-adevăr mort!

2) El amintise mai dinainte că va învia a treia zi. Şi aşa s-a şi întâmplat; iar în prima zi după Paşti femeile au fost primii martori la mormântul Lui. Îngerul le-a zis: „Nu este aici, ci a înviat!“ (Luca 24:6).

3) Noul Testament relatează despre trei învieri din morţi pe care le-a făcut Isus prin puterea Sa: tânărul din Nain (Luca 7:11-17), fiica lui Iair (Marcu 5:35-43), Lazăr din Betania (Ioan 11:41-45). În rest nimeni nu are puterea să poruncească morţii, ca Isus.

4) Numai Unul a fost pe pământul acesta, Care a putut să spună: „Eu sunt Adevărul“ (Ioan 14:6), iar Acesta a fost Isus. Afirmaţia Lui nu a putut fi dezminţită nici chiar de duşmanii Săi, care căutau cu tot dinadinsul să-I poată imputa ceva, orice nedreptate, cât de mică.

Am ajuns la adevărata adresă, iar prin aceasta la sursa adevărului. Pentru existenţa noastră adevărul este vital. Cine vrea să-şi bazeze viaţa pe o eroare? Constatăm că există acest Unul, care deţine competenţa necesară, care ne poate da un răspuns clar. De la El aflăm ce se întâmplă cu fiecare, imediat după moarte. În Luca 16:19-31 Isus ne-a dat răspunsul prin exemplul a doi oameni care tocmai muriseră. Unul L-a cunoscut pe Dumnezeu, iar celălalt a trăit fără El. Lazăr este dus de îngeri în sânul lui Avraam, unde trăieşte bine, loc numit de Isus paradis/rai (Luca 23:43). Celălalt, un bogat, imediat după moarte se află în iad; şi el descrie singur situaţia sa groaznică, prin cuvintele: „căci grozav sunt chinuit în văpaia aceasta“ (Luca 16:24b). Deci moartea nu-i face pe toţi egali; dimpotrivă, se poate spune: Dacă în lumea aceasta există diferenţe atât de uriaşe, dincolo de zidul morţii ele vor deveni nedescris de uriaşe. Care este cauza? O voi prezenta în continuare.

Moartea întreită

Conform mărturiei clare a Bibliei, lumea aceasta şi orice fel de viaţă au apărut printr-un act creator al lui Dumnezeu. A fost o creaţie completă şi desăvârşită, calificată de Dumnezeu ca „foarte bună“. Natura lui Dumnezeu este dragoste şi îndurare, El creând toate lucrurile prin Meşterul Lui (Proverbe 8:30), Domnul Isus (Ioan 1:10; Coloseni 1:16). El Şi-a dovedit şi în creaţie calităţile Lui: blândeţe, îndurare şi dragoste. Ceea ce este cu totul altceva, decât strategia care caracterizează evoluţia: suferinţă şi lacrimi, cruzime şi moarte. Cine-L consideră pe Dumnezeu cauza evoluţiei, adică Îi atribuie o astfel de metodă de creaţie, transformă natura lui Dumnezeu în contrariul ei. De aceea nu rezistă sub nicio formă ideea unei evoluţii dirijate de Dumnezeu (aşa-zisa evoluţie teistă!).

De unde vine însă moartea, dacă ea nu este un factor al evoluţiei şi nu corespunde nici naturii lui Dumnezeu? Precizez: moartea este generală. Toţi oamenii mor: de la nou-născuţi, până la bătrâni; oameni cu o morală înaltă, cât şi hoţi şi tâlhari; atât cei credincioşi, cât şi cei necredincioşi. Pentru un efect atât de general trebuie să existe şi o cauză generală.

Biblia înfierează moartea drept consecinţă a păcatului omului. Deşi Dumnezeu l-a avertizat pe om cu privire la păcat (Geneza 2:17), el a abuzat de libertatea dăruită lui, şi astfel a căzut în păcat. De atunci încolo a devenit valabilă legea păcatului: „Plata păcatului este moartea“ (Romani 6:23). Omul a ajuns pe linia morţii, care în grafică este desenată ca o linie neagră groasă. O putem numi în sens figurat trenul morţii. Începând cu Adam, care este răspunzător de faptul că moartea a intrat în această creaţie (1 Corinteni 15:22a), în acest tren groaznic se află întreaga omenire: „De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit“ (Romani 5:12). Aşadar, înainte de căderea în păcat, în întreaga creaţie moartea era necunoscută.

Când Biblia vorbeşte de moarte, ea nu se referă la încetarea existenţei. Definiţia biblică a morţii este: „a fi despărţit de …“ Deoarece căderea în păcat caracterizează o moarte întreită (vezi grafica), există şi o despărţire întreită:

1. Moartea spirituală. În momentul căderii în păcat, omul a căzut în „moartea spirituală“, adică el a rupt părtăşia cu Dumnezeu. În starea aceasta trăiesc astăzi toţi oamenii care nu cred în Creatorul lor. Ei îşi trăiesc viaţa în mod egoist şi cedează pasiunilor şi ispitelor păcatului. Îşi duc viaţa ca şi cum nu ar exista Dumnezeu. Nu au nicio relaţie personală cu Isus Hristos şi resping mesajul Bibliei. În ochii lui Dumnezeu ei sunt morţi spiritual, chiar dacă corporal pot fi foarte vioi.

2. Moartea corporală. În continuare, căderea în păcat duce la moartea corporală: „…până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat …“ (Geneza 3:19). Datorită căderii în păcat, întreaga creaţie a devenit trecătoare.

3. Moartea veşnică. Staţia finală a trenului morţii este moartea veşnică. Însă acolo nu se stinge existenţa omului (Luca 16:19-31). Este situaţia despărţirii definitive de Dumnezeu. Mânia lui Dumnezeu rămâne peste el, deoarece „…după cum printr-o singură greşeală a venit o condamnare care a lovit pe toţi oamenii …“ (Romani 5:18). Isus descrie acest loc de pierzare ca iad; este locul unei existenţe groaznice: Acolo focul „nu se stinge“ (Marcu 9:43,45) şi este „veşnic“ (Matei 25:41), este „plânsul şi scrâşnirea dinţilor“ (Luca 13:28). Este un loc groaznic, „unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge“ (Marcu 9:48). Este un loc al „pierzării veşnice“ (2 Tesaloniceni 1:9).

Cum vede Dumnezeu alergarea noastră proprie în pierzare? Datorită îndurării Lui nemărginite şi a dragostei Lui faţă de noi, şi pentru ca lumea să poată fi mântuită, El L-a dat pe Fiul Său să fie răstignit pe cruce. Cuvintele lui Isus „S-a isprăvit!“ marchează în mod figurat formarea trenului vieţii. Voia declarată a lui Dumnezeu (spre ex., 1 Timotei 2:4) este ca noi să fim scăpaţi de iadul veşnic – sau exprimat în mod figurativ: să coborâm din trenul rapid al morţii. Suntem invitaţi să intrăm pe poarta cea strâmtă, care duce în cer (Matei 7:13a,14). Conform mărturiei Bibliei, Isus este singura uşă şi singura cale a mântuirii. Dacă ne urcăm în trenul vieţii, ajungem la viaţa veşnică.

Trecerea dintr-un tren în celălalt se întâmplă prin aceea că noi ne întoarcem la Isus, Îi mărturisim viaţa noastră păcătoasă din trecut, Îl rugăm să ne ierte, şi-L primim ca Mântuitor. Lucrul acesta ne face în ochii lui Dumnezeu o creatură nouă. Oricine care vrea poate primi personal darul iertării. Jertfa Fiului Său, care ni se dăruieşte ca har, are un preţ nespus de mare pentru Dumnezeu. Cine primeşte oferta lui Dumnezeu, realizează o trecere decisivă, care ne aduce viaţa veşnică (Ioan 5:24). Această şansă este oferită omului numai în timpul vieţii pământeşti.

Calea către viaţă

După o predică cu această temă, un tânăr a venit să stea de vorbă cu mine. L-am întrebat: „Care-i starea ta, unde te afli?“ La care el mi-a răspuns concis: „Sunt în gară!“ El recunoscuse ceva: Că trebuie să părăsească cât mai repede trenul morţii! Întrebarea lui a fost: „Cum mă urc acum în trenul vieţii?“ A cerut să-i explic modul, calea; iar acum el se îndreaptă către cel mai bun ţel.

Dumnezeu nu este numai un Dumnezeu mânios în ce priveşte păcatul, dar şi un Dumnezeu iubitor faţă de păcătos. Dacă ne urcăm astăzi în trenul vieţii, ne-am luat bilet pentru cel mai frumos loc, pentru cer, despre care în 1 Corinteni 2:9 se spune: „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit; aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.“ Pe ce cale vrem să mergem noi? Această decizie ne-a lăsat-o Dumnezeu nouă, unor fiinţe libere: „… ţi-am pus înainte viaţa [veşnică] şi moartea [veşnică], binecuvântarea şi blestemul. Alege viaţa, ca să trăieşti …“ (Deuteronom 30:19). Şi aici se mai arată încă o dată clar că voia lui Dumnezeu este viaţa. Din ilustraţia grafică se poate deduce un motto simplu:

„Dacă eşti născut numai o singură dată (naşterea naturală), atunci mori de două ori (mai întâi moartea corporală, apoi moartea veşnică); însă dacă eşti născut de două ori (naşterea naturală şi naşterea din nou prin Isus Hristos), mori numai o dată (moartea corporală!).“

Credinţa în Fiul lui Dumnezeu ne scapă de judecata de condamnare şi ne dă siguranţa vieţii veşnice: „Cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă“ (Ioan 5:24).

Dacă ne gândim la consecinţele oricărei decizii prin credinţă, atunci devine imediat clar ce consecinţă tragică are asupra adepţilor ei teoria evoluţiei referitoare la moarte. Ea ascunde pericolul morţii veşnice şi-i determină pe oamenii să piardă oferta mântuirii. Însă Isus a venit să ne scape pe noi de iad. Adresează-te lui Dumnezeu printr-o rugăciune. În felul acesta părăseşti chiar astăzi trenul morţii şi te urci în trenul vieţii. Această schimbare fundamentală a vieţii o poţi începe cu o rugăciune similară acesteia:

„Doamne Isuse, îmi recunosc situaţia mea pierdută. Felul meu de viaţă nu se potriveşte deloc cu Cuvântul Tău. Ştiu că sunt în trenul greşit. Sunt îngrozit, şi Te rog să mă ajuţi. Te rog, iartă-mi vina, de care îmi pare rău, şi schimbă-mi viaţa prin citirea şi împlinirea Cuvântului Tău. Cu ajutorul Tău, vreau să mă urc în trenul vieţii, şi să rămân întotdeauna cu Tine. Te primesc astăzi în viaţa mea. Te rog să fii Tu Domnul meu, şi dă-mi voinţa şi puterea să Te urmez. Îţi mulţumesc din inimă că m-ai eliberat de păcatele mele şi astăzi pot să fiu un copil al lui Dumnezeu. Amin.”

prof. dr. ing. Werner Gitt